|
プロファイル Edoardo Sanguineti
S-a născut la Genova la 9 decembrie 1930. A studiat la Universitatea din Torino, unde și-a început apoi cariera universitară ca docent de literatură italiană; după un interval petrecut la Universitatea din Salerno, în prezent este profesor la Universitatea din Genova. Alături de Giulani este teoreticianul cel mai avizat al grupării poetice I Novissimi și în general unul din fermenții ideologici cei mai vii al mișcării culturale mai largi, reprezentate de „gruppo '63”. A colaborat și colaborează la numeroase reviste și jurnale. În 1969 a scos la editura Einaudi antologia Poesia italiana del Novecento, stârnind multe polemici și discuții. Activitatea sa de ideolog și de critic i-a dat, cum se întâmplă de obicei, o autoritate mai mare decât aceea de poet, romancier și dramaturg. Studiile sale critice și teoretice au apărut în diferite volume cum ar fi: Interpretazione di Malebolge (1961); Tra liberty e crepuscolarismo (1961); Tre studi danteschi (1961); Alberto Moravia (1962); Ideologia e linguaggio (1965); Guido Gozzano (1966); Il realismo di Dante (1966); Giornalino (vol. I - 1977, vol. II - 1979); La missione del critico (1987, editore Marietti). A mai publicat două romane (Capriccio italiano, 1963; Il gioco dell'Oca, 1967), o prelucrare după Petroniu (Il giuoco del Satyricon, 1970), două volume de teatru (Teatro, 1970; Storie naturali, 1971) o reducere teatrală a lui Orlando furioso de Ariosto (după care a realizat un spectacol de mare valoare artistică Luca Ronconi), a scris libretul la două opere ale lui Luciano Berio (Passaggio și Laborintus II) și a tradus din Eschil, Sofocle, Euripide și Seneca. Volumele sale de poezie sunt: Laborintus (1956); Opus metricum (1960); K. e altre cose (1962); Triperuno (1964); T.A.T. (1968); Wirrwarr (1972); Postkarten (1978), Stracciafoglio (1980); Scartabello (1981). Toate poeziile sunt adunate în Segnalibro (Feltrinelli, 1982). Sanguineti a fost deputat în Parlament pe listele P.C.I. Poezia lui Sanguineti a început prin a fi atât de experimentală, încât inițial nici nu a fost omologată drept poezie. Mengaldo susține că autorul lui Wirrwarr „a antrenat definitiv în scriitura sa informală și în experimentele sale de „automatism procurat” (Fortini), de origine suprarealistă și poundiană, convențiile limbajului intelectual înțeles ca limbaj colectiv, de grup sau pătură socială; astfel că el nu a greșit răspunzându-i lui Zanzotto, pentru care poemul junghian Laborintus s-ar fi putut justifica numai ca „sinceră transcriere a unei epuizări nervoase”, că această epuizare era în același timp „istorică”. În mod esențial, disoluția limbajului operată în textele lui Sanguineti este, însă, înregistrarea, prin raporturi onirice și clinice, a unei alte disoluții: aceea a subiectului care se identifică într-un asemenea limbaj - intelectualul pus definitiv între paranteze de abuzul capitalului - întrucât subiect social („și eu sunt o multitudine/prin atâtea tentate experiențe”), al cărui discurs e literalmente privat de sens, redus la șopârlă, tautologie, ecolalism”. Haosul lingvistic (bazat și pe polilingvismul poetului) al primului Sanguineti se disciplinează, sau mai exact polarizează apoi în jurul unor trasee crepusculare rememorative (nu degeaba exegetul Sanguineti i s-a dedicat atât de devotat lui Guido Gozzano); discursul a câștigat în naturalețe și acum justifică lungimea versurilor ce vor să treacă dincolo de marginea paginii, îndoindu-se în jurul propriului lor ax în dorința de a exprima tot. În registrul său familiar (cu acele abundente pronume demonstrative de apropiere pe care le vom întâlni și în poezia lui Mircea Ivănescu), poetul își adjudecă totul, vorbește despre orice spre a epuiza unda afectivă ce nu poate fi strunită decât la modul parodic (ca și în poezia lui Mircea Cărtărescu). „Disoluția” limbajului operată de Sanguineti este deci una de ordin „amoros”: din acest necesar proces, poezia va ieși câștigată, chiar dacă nu va mai fi atât de „lirică”.
(extras din Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, C.R., Buc., 1988, p. 458-459)
|
推薦された作品
