”…Sunt multe pricinile pentru care țara noastră cea nouă este așa cum este și nu cum ar trebui să fie. Unele din acestea le voi spune.
Încep cu una sufletească. Am luat-o din Biblie…
Izraelitenii au stat sute de ani în robia egiptenilor și a lui Faraon. Era grea robia și suspina poporul, făcând cărămizi și palate pe seama lui Faraon. Nădejdea însă nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului chinuit și apăsat de jugul robiei, trăia credința, nădejdea trezită și vestită de proorocii lor că vor scăpa o dată și o dată și vor trece într-o țară mândră și fericită, în Canaanul făgăduit.
Și a sosit și vremea vestită prin prooroci. Izraelitenii au scăpat din robie, au trecut Marea Roșie și au plecat spre țara făgăduinței, spre Canaan.
…Dar ați citit și ați auzit din Biblie câte au pățit și au suferit izraelitenii după ce au scăpat din robie și până ce au ajuns în Canaan. O dată n-aveau pâine, o dată n-aveau apă, și întreaga lor cale a fost un lanț de necazuri, de lipsuri și de suferințe.
Dumnezeu a voit să fie așa, căci în Biblie citim că izraelitenii, după ce au scăpat din robie, s-au făcut răi, cârtitori, neascultători. Cei ce răbdaseră ani de zile robia lui Faraon, la cele dintâi greutăți, începură a cârti și a mustra pe Moise și pe Aaron că i-au scos din Egipt, pentru că acolo aveau carne destulă… iar alții și-au făcut un vițel de aur, cu jocuri și tămbălăuri, tocmai în vremea cea sfântă când sus, pe muntele Sinai, Moise primea, între tunete și fulgere, Tablele Legii…
Biblia ne spune că Dumnezeu a pedepsit aceste greșeli ale lui Izrael cu aspră pedeapsă, grăindu-le prin gura lui Moise astfel:
“Voi nu veți intra în pământul făgăduinței, ci în pustia asta vor cădea și rămânea oasele voastre. Numai după ce se vor topi oasele voastre în pustie vor putea intra fiii voștri în Canaan”.
…Și așa s-a și întâmplat. Pentru păcatele lor, toți au murit pe drum, înainte de a ajunge în țara făgăduinței, în țara cea frumoasă și fericită…
…Și noi, românii, ne-am avut robia noastră. Ca izraelitenii, ne-am avut și noi egiptenii și faraonii noștri, adică străinii care ne-au stăpânit. Sute de ani a purtat și poporul nostru pe umerii și pe sufletul său această grea robie. Dar nădejdea nici ei nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului nostru trăia frumosul vis, trăia țara vestită de proorocii noștri, de învățații neamului nostru: Canaanul nostru, țara făgăduințelor și a așteptărilor noastre de veacuri. Și, iată, a sosit și pentru noi plinirea vremii. Am scăpat și noi de robia cea lungă. Din robie am scăpat, dar, iată că n-am ajuns în “Canaanul cel plin cu miere și lapte”.
…Am ajuns și noi în pustia necazurilor și lipsurilor. Dumnezeu vrea așa, pentru că și noi, după ce am scăpat din robia străinilor, ne-am stricat năravurile și purtările. În robia noastră de ieri, eram și noi un popor în sute de feluri necăjit și apăsat. Aveam însă credință tare în suflet… Aveam în “Egiptul” nostru de ieri proorocii noștri… care îmbărbătau și sfătuiau poporul și îi întăreau nădejdile în țara noastră viitoare.
Azi însă, după ce am scăpat din robie, parcă nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat și ne-am stricat… și glasul proorocilor noștri nu mai este ascultat cu dragostea și evlavia de ieri, așa precum nici dintre ei unii n-au mai rămas proorocii de ieri. Prin vânturile și furtunile pline de otravă… ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simțim pe toate drumurile și ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.
…Dacă credința de ieri ne-a întărit să purtăm lanțurile robiei o mie de ani, otrava de azi strigă din sufletele unora că nu se mai poate aștepta nici o zi, două…
…Ce va fi cu noi? – mă veți întreba. Răspunsul este ușor: izraelitenilor le-au arătat calea spre Canaan stâlpul de foc și norul luminos… Numai acestea ne vor arăta și nouă drumul cel bun… De nu le vom căuta și asculta, ci vom merge mai departe pe calea pe care mergem acum, vom păți și noi ca izraelitenii din vechime…
Dar de ne vom opri… de ne vom ridica și noi ca fiul rătăcit din Evanghelie și vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră și vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea… fericită. …
Să începem de la început. La temelia noii rânduieli din sat – și din țară – trebuie puse teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui.
Să începem de la acest început: de la credința și iubirea lui Dumnezeu… căci fără acest început nu se va face nimic bun și statornic.
…Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus, la învățătura și la porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea și liniștea statornică între oameni și între popoare.”

Părintele Iosif Trifa
din “Lumina Satelor” nr. 1, din 2 ian. 1922