Eram în ultima clasă de liceu și candidat la școala de poduri și șosele. În gazdă ședeam cu un poet, Simon Bayer, a cărui moarte (ca poet) voi deplînge-o toată viața. Acesta m-a incediat de flacăra versurilor, deși poate era mai bine să rămîn toată viața un admirator al poeților. Într-o zi, citind pe Baudelaire, îmi vine gustul să-i traduc o poezie. Colegul Tudor Vianu, legat de Bayer printr-o indisolubilă legătură în timp și spațiu (mai ales în timp), și-a permis să rîdă de această glumă. I-am jurat atunci să-i dau revanșa. Dacă am perseverat, este c-am prins gust de acest joc.