Mîinile mele au albit de atîta așteptare și din buricele degetelor a început să-mi curgă lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrșit din București, plin de lume și de măști îngrozitoare. Îndrăgostiții, nu știu cum se făcea, clonau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, își fecundau sentimentele cu mișcări tandre, își jurau credință unul altuia ca niște Dumnezei mici și naivi. Eu stăteam nemișcată și îi priveam nedumerită, cînd se apropiau de mine trebuia să-mi țin respirația undeva deoparte pentru ca ei sa nu-și dea seama. E îngrozitor să fii statuie, condamnată la singurătate lucie, la voyeurism și la multe alte comportamente onirice aberante.

Mîinile mele au albit de atîta așteptare, însaă amprentele mele îți recompun chipul în crochiuri grăbite, este suficient să-mi privesc nebunele linii chiromanțioase pentru a te descoperi și a te recunoaște. Așteptarea modelează identități, amprentele mele îți
litografiază chipul în sepia, îți fac portretul în roșu și negru, ce noroc să ai amprente cu talent la desen, ce binecuvîntare să am chipul tău imprimat pe toate degetele, să îmi privesc palmele și să te văd cum mă privești deodată cu toți ochii tăi nenumărați.
Însă mîinile mele – tu știi prea bine – au albit de atîta așteptare.