Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată
A socoti divina-i măiestrie,
Când El, cu o superbă ironie,
Mi-a dat și cărți și noapte deodată.

În ăst oraș de cărți stăpân făcut-a
Ochi gol, spre sine-ntors, ce nu mai poate
Citi decât biblioteci netoate
De vise, când pasaju-îngăduit-a

Al dimineții somn. În van i-arată
Lumina zilei cărțile-i frumoase,
Ce parcă-s manuscrise anevoiase
Din Alexandria incendiată.

De sete (spune grecul), făr’ să soarbă
Un strop, murit-a riga-ntre izvoare;
Eu, fără țel, cutreier coridoare
În astă naltă catedrală oarbă.

Atlase, enciclopedii, Orientul
Și Occidentul, veacuri, dinastii,
Simboluri, univers, cosmogonii
Zadarnic îmi oferă. Pasu-mi, lentul,

În urma mea penumbra o încearcă,
Și drum îmi fac cu bățul nedecis,
Eu, care-ntrezăream un paradis
Ca o bibliotecă vastă. Parcă

Ceva, desigur, care nu se poate
Hazard chema, aceste lucruri toate
Le stăpânește. A mai fost cândva
Un om care-a purtat povara-mi grea.

Prin lente galerii orbecăind
Nedeslușită simt o sacră spaimă,
Același drum și-același timp urzind.

Dar care dintre noi a scris poema
Acestui eu cu osebite nume?
Ce importanță poate-avea un nume,
Când una e și-aceeași anatema?

Groussac ori Borges, simt înduioșarea
De lumea ce-n zăbranic se-nfășoară.
Cenușă este, palidă, ușoară,
Ce seamănă cu visul și uitarea.