Existență, tu, care-mi dai numai iluzia
că mă repet căzând cu tâmpla peste plite
încinse până la alb când toamna
aleargă cu ochii scoși din orbite.

Frig nu-mi e decât la cuvinte,
trupul l-aș fi vrut un chivot
lăsat în păstrare de mai dinainte
de alții cu înfățișarea lui cu tot.

El nu e nici măcar așa,
ci ca un câine zădărât să latre
își zbate sinele în sine,
în lucruri pân`la jumătate.

Și în cuvinte pân` la sfert
și-n necuvinte nici atâta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viața mea în lucruri, sluta.

Și dat mă dau și nimeni nu-i
ca să mă ia în gheara lui.