Sufeream de alergia singurătății. Luna...
(Dar mereu năvălesc venerabile inerții
și gândurile mi le-apucă de gât, lăsându-mi
pe emoții curate, aproape neîncepute,
urme groase de labe literare.)
Aș fi vrut să mărturisesc sincer :
Sufeream... În fine, mai lipsea cineva
ca să fim doi. Mai ales seara,
când luna, plutind printre nori...
(O, mâzgă livrescă, blestemata încremenire
a vorbelor, tocite, îndobitocite în sensuri !...)
...atât de singur, uneori, de parcă
toți oamenii se îndreptau spre mine
făcându-mă să mă simt că s-ar putea,
din cea mai simplă bucurie biologică,
să lăcrimez, ca la vederea unor frunze, dimineața.

Acest sentiment simplu, uman,
aș fi vrut să-l mărturisesc cinstit,
în cuvinte puține, acest sentiment
de toamnă, de Toamnă. De toamnă ?...

(Ah, ticălos, nefericit lustragiu de cuvinte,
atelier de sorcove!... Hârtia
e plină de gângănii strivite, vorbe
cu treizeci și două de picioare, inerții grase,
târâtoare, duhnind a cerneală stătută,
sinuoase moluște cotcodăcind duios
peste neîncepute emoții, printre gânduri
desfăcute în șisturi virgine...
La dracu! Ei bine, nu sînt singur!
Ei bine, dacă vreți din tot dinadinsul,
nu sufăr, nu e toamnă,
nu e nici lună - nu-i nimic... "toate trec,
durere sau noroc,
nimic nu ține viața-n loc", pam-pam!...
Și mă numesc încă o dată Popescu, și pot
să declar, într-un elan nestăvilit,
punând la tâmplă două dește:
prin transcrieri succesive,
nu încape îndoială,
versul se-mbunătățește!"...)

O lacrimă. Stop. Totuși, toamnă.
Mai lipsea cineva ca să fim doi.