De ce ca norii cei de iarnă
Ce vin pe câmpuri ca s-aștearnă

Lungi strate de zăpadă,

Se strâng pe unele frunți june
Nori viforoși, sumbre furtune

Ce se-mbulzesc grămadă?

Ori nu mai este-n ceruri soare,
Și-n lume viață râzătoare

Misteruri și amoruri?

Ce patime-i însuflețește?
Vrun vis nebun îi urmărește

Cu vecinicile-i doruri?

De sunt nebuni, voiesc să-i apăr,
Că-n ochi au fulgere ce scapăr’

Schântei de poezie,

Și nu e rar să se întâmple
Să poarte-o lume între tâmple

Pe care să n-o știe!

Cu ei vorbesc frunzele-n cale,
Cu ei și apele pe vale,

Și bolțile albastre!

Iar dacă au un corp de tină,
Cu sufletele în lumină

Plutesc mai sus de astre!

De suferinți, ei sunt exemple,
Când mor li se ridică temple

Și falnice statuie!

În viață însă duc o cruce
Pe care toți se-ntrec s-apuce

Să-i răstignească-n cuie!

Și nu e-n stare suferire
Ca să-ntrerupă-a lor menire

Și nobilă, și sfântă!

Lor nu le pasă de năpastii;
Zâmbesc pe margini de prăpastii;

Iubesc, mângâie, cântă!

Câștigă pâinea lor prin trude;
Nenorociții le sunt rude,

Copii, le sunt orfanii;

Îi recunoști fiindcă-i latră
Toți câinii ce-au hrănit în vatră,

Toți câinii, toți dușmanii!

Cu cerul care le zâmbește,
Sunt curcubeul ce unește

Sărmana noastră lume!

,,Poeți”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, ,,îngeri”

E-n ceruri al lor nume!