N-am pescuit niciodată pe Susquehanna
sau pe oricare alt râu
ca să fiu sincer la centimă.

Nici în iulie ori în altă lună
n-am avut plăcerea – dacă asta e o plăcere –
să pescuiesc pe Susquehanna.

Îmi place mai mult să aflu
într-o cameră liniștită ca asta de exemplu –
pictura unei femei pe perete,

un bol cu mandarine pe masă –
încercând să fabric senzația
pescuitului în Susquehanna.

E puțină îndoială și aici –
că alții vor fi pescuit
pe Susquehanna,

vâslind împotriva curentului într-o barcă înțepenită,
trăgându-și vâslele sub apă
și ridicându-le apoi să picure-n lumină.

Dar cea care s-a mai apropiat cel mai mult să
pescuiască pe Susquehanna
era o amiază într-un muzeu din Philadelphia

când am balansat micul ou al timpului
în fața picturii
sub care râul s-a ondulat la cotitură

sub un albastru nor pe cerul dantelat,
între copacii denși de-a lungul malurilor,
și un flăcău cu o batistă roșie

ce sta pe un mic și verde
capăt de vas
îmbrățișând plânsul subțire al unui catarg.

Aceasta e ceva neplăcut
să faci vreodată, mi-amintesc
că mi-o spuneam chiar mie și celui care vine după mine.

Așa că am clipit din ochi să trec mai departe
la alte scene americane
cu stoguri de fân, cu apa albind bolovanii,

chiar și unul cu păr șaten
care păruse atât de lipsit de veghe
deși mi l-am imaginat mereu săltând afară din ramă.