Fiecare lucru înmugurește pe dedesubt
Ca ierburile, fără să tresară
Oamenii își duc osteniți obrăzarele
Pentru o sindrofie ciudată.

Viespele nu mai au ac și venin,
Drumul se închide ca într-o ceașcă,
Slugile calcă pe covoarele moi
Să nu trezească moartea din oaspeți.

«– O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia
Să ude salcâmii, să le scuture sălbile»
Străjile porților și-au lăsat scuturile
Și au intrat în apa caldă a pământului.

Aș vrea să fiu acum lișiță albă
Peste bălțile adânci ale somnului.
De ce nu se trag odată zăvoarele
Să rămânem aci toată viața, prietene?