Iar tu, vrăjită feregea, Siutghiol,
cu care azi mi-acopăr chipul gol,
sfidând blestemul stemei din trecut,
mă vindecă de rănile de lut!

Căci zăvorât în grâuri, oameni, pești,
mă tulbură adâncimile cerești
Și pasărea flămândă de înalt
mă strigă să mă mut în celălalt.

Când capre albe îți apar în jur
stârnești în mine, apă, dor de-azur,
și renăscut, vibrând de-un orfic duh,
m-aș pierde în oceanul din văzduh.

O, tu, cald ochi de apă, blând Siutghiol,
în care-ades îmi bucur trupul gol,
tămăduiește-mi aripa zdrobită
să birui a pământului ispită...!