Te-am străbătut vreodată, că stau înmărmurit,
De cum deschid fereastra spre tine, infinit?

În care unghi din spații te afli, cuib străbun,
Că-mi pare calea scurtă cât zborul de lăstun?

Când, încordat ca arcul, spre tine mă întind,
Cu galaxii și spații încerc să te cuprind,

Căci mă usucă setea și ochii-mi ard de vii,
Pe când se iscă noaptea imense galaxii;

Mai încordat ca arcul mă-ntind necontenit,
Să te cuprind mai bine în brațe, infinit,

Cu buzele uscate de sete să te-nsemn,
Ca mușchiul ce se-nfinge în cremene și-n lemn!

Mai sus, către inelul rotund al lui Saturn,
Mă împletesc de tine ca iedera de turn...