A mere de toamnă miroase cămara,
a suc molatec,
a foc galben mocnind in două lădițe.
Se petrece-acolo o lucrare
ca-ntr-un laborator
unde s-ar mai căuta încă piatra filozofală.
Ardere sfântă,
făcându-mă să-mi aduc aminte
merele din copilarie,
merele aduse în căruțe
de mocani.
„Hai la mere!”,
S-aude pe Ulița mare,
„O măsură de bucate,
o măsură de mere!”
Fără pomi era satul
roși, zice-se, de niște viermi în pământ.
„Hai la mere!”
Ne cumparam fericirea cu mierța,
ce simplu!
Fără să știm ca mai târziu acest cuvânt
va fi fructul oprit
și nu va avea nici o acoperire în viață.
Doar merele,
merele care acum îmi umplu de arome cămara
îmi spun ca ea ar fi existat cândva.