Atunci când mă duce gândul la Blok
atunci când mi se face dor de el,
nu-mi mai amintesc de versurile sale,
ci de-un pod, de-o droșcă, de Neva.
Și deasupra nocturnelor voci
chipul dăltuit al celui din droșcă-
înspăimântătorii ochi încercănați
și conturul negru-al redingotei.
Zboară în întâmpinare lumini și umbre,
stelele se sparg pe trotuare,
și ceva mai înalt decât neliniștea
se simte-n încleștarea degetelor de ceară.
Și ca într-un prolog enigmatic
al cărui înțeles e neclar și profund
în ceață se topește zgomotul droștii,
se topește caldarâmul, se topește Blok laolaltă cu norii...