Se scutură pomii de frunze ca de jăratic;
eu, de-mbelșugatele, răsfeluritele fețe.
Subțiat, fără sprijin, chipul agale se duce.
Pe umeri cu spumă-ngerească, o noapte,
mai rabd în răscruce.

Și fața de jocuri,
pereche cu fața de jale,
și fața de foame,
și fața de luptă crescută din ea,
și fa
a de dragoste, scânteietoarea, – dintre toate mai rea –
mistuite-s;
– făpturi ale humii,
hrană de humă cerând, –
spre un loc potrivit,
spre groapa podoabelor,
petrecute pe rând.

Atunci… pe măsura izbânzii să fie
această spaimă ciudată de chipu-n cenușă,
când – ultima – se mai frământă
numai fața ce cântă?!



(din volumul „Fără chip” - 1980)