noi credeam, iubito, că aceste priveliști
au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi
la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul lor;
credeam că arborii se duc lăsând uitării
tot ceea ce le-a făcut frumoase și poate nemuritoare.

Dar, iată, e de ajuns cel mai ușor freamăt al unei frunze,
o stea palidă respirând,
ca să ne vadă la fel de fericiți ca atunci când umpleam
împreună aceste locuri.
Și astfel tu te trezești azi, dragoste, alături de mine,
printre tufele de agriș și fragii ascunși,
apărați de inima nestrămutată a pădurilor.

Iată roua cu mângâierea ei umedă,
și gingașele fire de iarbă ce-ți împrospătează culcușul,
silfii prea bucuroși să-ți împodobească părul,
și misterioasele veverițe ce fac să plouă de sus
pe somnul tău verdele mărunt al ramurilor.

O, frunză, fii fericită în veci:
niciodată să n-ai parte de toamnă,
frunză, ce mi-ai adus
cu foșnetul tău ușor,
aroma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, mică stea pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice ale celor mai tinere nopți,
să nu lipsești niciodată de lumina ta
iatacurile care spre ziuă ne-au adormit,
și această bibliotecă plină de lună,
și cărțile, dulce căzute din mâini somnoroase,
și munții ce veghează de-afară și cântă pentru noi.



Traducere Geo Dumitrescu