Simt că insulele umblă,
pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit
de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă
zi de zi.
Țărmurile, care sunt triste că nu călătoresc niciodată
și care s-au născut cu spatele la lume ca să n-o
vadă și să n-o audă,
tolănite de amărăciune, știu că se duc departe,
și își dau seama că mă poartă foarte departe fără să-mi știe
nici numele,
și de câte ori am fost iubit de către aceiași
oameni care în aceste ceasuri pustii, vor trebui
să-și aducă aminte de mine,
să mă ocărască,
atunci când vor da de urmele mele în acea insultă spusă
aproape fără voie,
în acea năzuință niciodată dusă până la capăt,
sau în acea ardoare întinsă până la marginea unde
numai un singur pas mai mult dă naștere unui
abis de sânge.
Prieteni, nu simțiți cum umblă insulele?
Nu auziți că mă duc foarte departe?
Nu vedeți că mă îndrept acum spre acei curenți ce
pătrund cu cea mai mare încetineală în nemișcarea
mărilor fără valuri și a cerurilor încremenite?
Aud plânsul Globului care ar vrea să mă urmeze și se învârtește
până rămâne mult mai fix decât la început,
atât de umil pe axa lui, încât până și aștrii cei mai
puțin răzvrătiți îi întretaie orbita.
Nu auziți că- i aud plânsul?

Simt că insulele umblă.





Traducere Geo Dumitrescu