Brumar. O stea s'a desfăcut
inel tăcut,
și pe crăițe a căzut
ca un sărut.

Pe urmă luna s'a lăsat
caic brumat,
și păsăruici de matostat
și-argint curat

suiră'n luntrea ei de os,
cu zbor sfios,
vâslind pe cerul somnoros
de abanos.

Ieri, păsările. Iar acum
flori mici de fum
cu traiste pline de parfum
pornesc la drum.

Piticii-au strâns din ierbi înalte
stelele'nvoalte
și le-au cărat ca pe smaralde
prin scorburi calde.

Toți pleacă: aripi, tufănici
și licurici...
Doar strugurii cu inimi mici
mai plâng pe-aici.

Auzi? În geamul nostru'nchis
bătăi de vis.
Brumare, ce răvaș ne-ai scris
pe frunză moartă de cais?

O, e un greiere drumar,
un lăutar,
cu scripcă veche de cleștar
și chihlimbar.

Mă duc, oftând, ca să descui
și ca să-i spui:
Tot umbli tu pe cărărui,
al nimănui.

Rămâi la noi în Brumărel
cu dibla ta cât un cercel,
și cântă-mi pentru prichindel
un cântec ca un funigel.