Măi, ce Făt-Frumos blestemat am fost eu!

N-am răpus nici zmeu,
n-am tăiat nici un cap de balaur...
În fața mea s-au închis toți codrii de aur.

Palatele de mărgăritare
s-au ferecat cu drugi și zăvoare.
Fântânile, cu adâncul zăcut,
mi-au dat mormoloci de băut.
Stelele mi-au întins aguridă,
grădinile, viermi și omidă...

Măi, ce Făt-Frumos blestemat am fost eu!

N-am văzut umbra Sânzenii,
mi-au țopăit, dinainte, stârpituri și sluțenii.
La fiece pas, în tot locul,
în cârcă-mi sărea – Barbă-Cot – nenorocul.

La toate cotiturile,
mi-a smuls Strâmbă-Lemne pădurile.
Mi-a strâmbat inimă, rămurișuri, copaci,
sub luna ruptă de vârcolaci.
Pe toate cărările,
Sfarmă-Piatră mi-a surpat depărtările.
Mi-a spart stâncile, munții,
și stemele frunții...

În urma mea, din gol, din ruine,
doar vidma năpraznică vine,
vine, gonind, despletită în vânt,
mirosind a mormânt.

Zadarnic arunc piepteni și perii
pe-ntinsul durerii.
Nimic nu răsare
nimic nu pune hotare
între mine și vidma cu gheare...

Măi, și-am să dorm, am să dorm, am să dorm,
să nu știe nimeni că dorm,
nici Ușurelul-Vântului,
nici Greul-Pământului,
nici Păsări-lăți-lungilă.
N-aude, Na-vede, somn fără milă,
fără urmă, fără prăsilă...

Măi, ce Făt-Frumos blestemat am fost eu!