Ce zvon de copite-i în noapte și vânt?
Copilu-i cu tatăl pe-al șelei veștmânt.
El strânge băiatu-n al hainelor fald,
Să-i fie lui moale, și tihnă, și cald.

Copilu-și ascunde obrazul, în spasm:
- Tu nu-l vezi, o tată, pe Zmeul din basm?
Pe Zmeul cu coadă, cu coif și cununi?
- E ceața, copile, țâșnind din genuni.

"Ia vin -, băiețele, pornește-o din loc!
Ne-om prinde-mpreună în orișice joc;
Culegem mănunchiuri de flori pe câmpii,
Și mama te-mbracă-n haine aurii".

- O tată, tu n-auzi de loc ce-aud eu?
N-auzi ce-mi promite puternicul Zmeu?
- Fii calm, fii cuminte copilul meu drag:
Foșnește doar vântul prin ramuri de fag.

"Hai, vino cu mine drăguț puișor,
Căci fetele mele te-așteaptă cu dor;
Și ele-nvârt hora pe negrul pământ,
În dans legănate, în muzici, în cânt".

- O tată, a Zmeului fete le vezi,
Cum țopăie-n noapte ca turme de iezi?
- Le văd drag copile, și-mi sună-n urechi:
Foșnesc, și sunt sure, pădurile vechi.

"Mi-ești drag, și la mine să mergem te vreau:
De nu vrei de voie, cu forța te iau!"
- O tată, o tată, m-a prins de picior!
A zmeului mână și unghii mă dor!

Iar tatăl, cu groază, împunge-n fugar;
Și geme copilu-n sudori ca de jar.
Ajunge la curte c-un crâncen efort;
În brațe-i copilul tăcea: era mort.