Don Quijote, călare pe-o singură
frunză, cutreieră anotimpul,
jurând că nu se mai împarte
cu nici o femeie, se biciuie seara
cu iasomie și cu fier îndulcit
cu ienupăr, lecuindu-și în ciubere
cu lapte superbele-i picioare de sticlă. I se urcă racii pe unghii,
în sânge, și el jură
mai departe castitatea cuibului
său cu paie ferecate-n lacrimă
de nesomn. Curetzane spășite
vin să-i curețe aerul și vântul
de orice fir de aripă, ce-ar putea
să-i rupă plămânii, luminându-i
auzul și mersul cu neînflorită
goliciunea lor și cutreierând
câmpiile cu mult prea verde
senin, cântându-i poemele lui
de poet androgin.