Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr ...
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămînă,
deși nu-mi prea venea
la-ndemînă !
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decît aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri
pornesc dintr-o gară ... »)
- Măi, făcu tata,
să nu te
deochi !
Ce-ai pățit ?
Ce-i cu tine ?
Þi se cuvine, cred,
o răsplată !
- Da, tată ! zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea ...
Și iată-mă-n șa,
tremurînd de plăcere,
de teamă, de-o mîndrie netoată ...
- Bagă de seamă,
nu te uita la roată !
- Da, tată!
... Dar numai la ea mă uitam ,
ca vrăjit ...
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținînd de șa,
de mult eram sub roți !
Și roțile șopteau șuierător:
« N-ai să poți,
n-ai să poți ! »
Singur – nici pomeneală
să te-avînți
pe dihania asta, călare ! »
- Vezi că poți ?
rîse tata, din zare ...
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cît pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dînd din picioare
mai dihai decat ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare ...

Așadar – pot și eu !

De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicînd,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gînd
murmuram cîteodată :
- Da, tată !
Și pedalam singur,
semeț, fericit !