Lisimac închină toată-oștirea sa
Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa.
Și, bând apă, zice-necat de suspine:
- „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe mine!
Dintr-un mare rege pe pământul meu,
În străine locuri astăzi rob sunt eu!“
Dacii, după datini, cer să-omoare prinșii;
Însă Dromichete vine printre dânșii
Și-astfel le vorbește: - „Dacii mei stimați,
De vom da noi morții p-ăști străini bărbați,
Frații lor veni-vor c-oaste mult mai mare
În pământul nostru pentru răzbunare.
Dacă, dimpotrivă, viața le-am cruța,
Amicie lungă ne vor conserva.“
Regele vorbește. Popolul consimte.
Regii se sărută, cu mândre cuvinte.
Dacii cheamă prinșii la splendide mese
Unde vase d-aur și bucate-alese,
Vinuri generoase pe meseni răpesc
Printr-un lux ce farmecă-ochiul omenesc.
Însă l-alte mese dacii-atunci s-așază
Și din vase simple, simplu ospătează.
Lisimac nu știe pentru ce cuvânt
Cu-ndoite moduri, două mese sânt.
Crede că barbarii vor să-i învenine.
Dromichet pricepe și cu vorbe line:
- „Nu luați aminte chipul cum mâncăm.
Noi cunoaștem luxul, dar nu-l practicăm.
El dă nevoințe cari-aduc în viață
Griji ce schimbă-n lacrimi orișice dulceață.
Cu simplicitatea, prin străine țări
Nu cătăm prin arme prăzi și răzbunări.
Însă de ne-alungă Dumnezei și țară,
Moartea pentru-aceste nu ne pare-amară.
Ne-apărăm cu suflet, devenim eroi,
Căci nevrând rău altor, nu-l vrem pentru noi!“