Te-am văzut într-o păpădie,
umblai singură în papuci,
tăiai din lună câte o felie
și-ți adia trupul ușor, a tei și a nuci.

Te-ai urcat apoi pe o petală,
ca să pui o șoaptă în glastră,
de ce-ți dădea târcoale o portocală
și în lacrimă-ți plutea o Mediterană albastră?

Soarele apunea singur într-o garoafă
când plecai cu pleoapa într-o gondolă,
turnai din umăr, ca dintr-o carafă
în noaptea neagră, o prea albă smoală.

Iazul, pe un nufăr tot așteptându-te să vii,
se întuneca ștergându-ți în oglinzi ochii cu totul,
treceau ceruri subțiri printre scrumbii,
când urșii albi scormoneau stelele cu botul.

Pâraiele din munte descuie-le din poșetă,
sunt fire de argint pentru găteli de vară,
în degete ia din lună o rază ca pe o croșetă
și pune suspinelor tăceri, să nu se audă, să nu doară.

Atunci, un fluture cu cai mov se va opri la scară
și va coborî o lumină pală în rochie lungă,
printre flori se va cerne o foarte ușoară seară
iar la orizont din Dumnezeu va rămâne doar o dungă.