Cînd inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare și binecuvîntat,
să vie peste mine o rază de lumină
și sufletul la Tatăl să urce împăcat.

De mi-ar săpa o groapă și mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svîrli în flăcări ori sub un dîmb stingher,
cenușă rece-n urnă, ori țărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate cînd voi privi din cer.

Peste cîmpii și codri va trece iarăși luna.
Veți asculta izvorul și aripa de vînt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite și stele și pămînt.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimîntă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfîntă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta disprețul să șteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-așterne
și va rămîne veșnic iubirea lui Isus.