Dinspre ființă spre neființă

Potrivnic cu potrivnic se luptă, se omoară
Porunca ta îi smulge din Neființă iară.

O, dinspre Neființă să trec spre Ființă
Atâtea caravane primesc îngăduință.

În somn, în orice nopate gândurile dispar
Și se cufundă-n Marea cea fără de hotar,

Dar cum dau zorii, - aceste făpturi dumnezeiești
Își scot din Mare capul, ca tot atâția pești.

În toamnă, mii de frunze și crengi supuse sorții
Se-ndreaptă-nfrânte către adâncul mării Morții,

Iar corbi în straie negre, din tălpi și până-n creștet,
Ca-ndoliații, -n crânguri, jelesc frunzișul veșted.

Și iarăși Neființei îi dă Cel Sfânt porunci
Să-napoieze cele-nghițite păn-atunci:

Înapoiază, Moarte, ce-ai înghițit cu zel:
"Tulpine, ramuri, frunze, ierburi fel de fel!"


*
Stropul de cugetare

Cel strop de cugetare ce ni l-ai dat în dar,
Cufundă-ni-l în marea Ta fără hotar.

În sufletu-mi se află un strop de vrednicie.
Tu scapă-mi-l de patimi, de-a trupului meu glie,

Înainte de-a se pierde, sorbit de acest pământ,
Înainte ca să-l ducă al patimilor vânt.

Și chiar dacă l-ar duce, Tu poți într-o clipire
Să-l smulgi acelor patimi, să-i dărui izbăvire,

Căci stropul dus de vânturi sau înghițit de glie,
Când a scăpat vreodată de-a Ta puternicie?

Ajuns în neființă-acel strop e cugetare
În goană se va-ntoarce, auzind a Ta chemare.