Cât ți-s dator, o, stea mult grațioasă,
Că-n primăvara a vieții mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi și rele
Și m-ai condus pe calea virtuoasă!
Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,
M-ai adăpat l-acre fântânele,
Și când viața-mi îndulcesc prin ele,
Desprețuiesc chiar soarta fioroasă.
Ca să doresc a vieței nemurire
Mă-ndeamnă raza-ți care-n ceri se vede,
Cum statornică urmează-a ei rotire.
De la țărmul fatal vasul purcede,
Ș-amu, plutind prin marea de pieire,
A ta rază la port mă va încrede.