Nu voi studia niciodată dreptul, căci nu voi putea demonstra
cândva cuiva că ai avut dreptate când ți-ai aruncat copilul
sub tren în primăvara aceea,
nici medicina, deoarece n-aș putea trata minusculii
fragi suferinzi, ce-au dat în pârg pe pântecu-ți aprins,
iar poezii voi putea scrie mereu, adevărate, infecte, așa cum e
și cârciuma asta îmbâcsită de fum, cum e și întâlnirea noastră
din această seară.
Izbește-mă cu piciorul pe sub masă, cum dealtfel obișnuim
fiecare dintre noi în această lume, după puteri.
Vor rămâne în urma ta aceleași străzi și copiii ce-nvață la școală
să deseneze primăvara, și vânzătorii ambulanți de ziare;
nimeni nu-și va pune cenușă în cap din cauza ta, nimeni nu va urla,
scos din minți, la lună, chiar dacă purtai în ochii-ți gri
o lume ce prețuia mai mult decât toate războaiele,
și hidrocentralele, și câștigurile la bursă ori la ruletă împreună.
Și-atât mi-am dorit, eu, care-am urât toți regii din lume, ca-n noaptea
aceasta să mi te fac regină, să fii plimbată prin piețele
orașului, mulțimile să ți se închine și să te admire, să scrie versuri
despre părul tău.
Am fi făcut frunzele, și balerinele de la opera metropolitană,
și caruselurile din bâlciuri, și reclamele luminoase
să se-nvârtă în cerc precum milioanele de spirocheți din sângele tău.
Ia-ți bagajul. Trenul pleacă cu un minut după miezul nopții.
Nu sunt nici Arhanghelul Gavril, nici milițianul
ce are-n supraveghere călătorii. Nu sunt decât un poet beat și îți
voi face îndelung cu mâna, după plecarea trenului, fiind din aceeași
familie: a omenirii.