E o caretă
Cât o casă, dar pe altă planetă.
E careta unor principese
Necunoscute, dar alese
De-un, urcat la spate, paj
De ceară. N-are atelaj,
N-are cai, e o ruină.
Dar înăuntru e o lumină,
Iar afară: noapte cu diamante.
Înăuntru: tapiserii cu vechi rozuri vivante,
Adică retractându-se la orice atingere,
Devenind viori și începând să sângere
Fără rost, în niște recipienți lunguieți
Înșirați lângă pereți.
În caretă,
Printre faldurile de plasmă violetă,
E și râsetul tău copilăresc
Ascuns, ca să nu te găsesc.

Eu, dacă-mi dați voie, voi intra în careta luminată, așa,
Ca să sorb din recipienți și să strig
Să-i dea drumul că mi s-a făcut frig
Și mi-e dor de peisajele generale,
Cu golfuri și ținuturi goale
Din cartea mea de geografie.
Și pe urmă, ce-o fi să fie.