Suntem cu toții niște negri cai:
De dimineață izgoniți din rai,
Și galopăm printr-un oraș
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraș,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,
Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învinețit,
Emanat din crupele noastre la nesfârșit -
Apoi ne dăm jos și galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Și păuni îndurerați, țipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiți în bazar,
O! metempsihozele neașteptate din intrări la bar
Și-atâtea întâmplări până când
Am părăsit orașul acela blând
Și-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.

Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările,
Simțeam un fel de mucigai cum ne-nțeapă nările,
Dar niciodată n-am fi știut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Și din față și din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit și ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toți la un loc, negri și fremătători,
Cu dinții luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.