Luis de San Angel, rămâi cu mine –
Mărturisind pân’ va pieri de ape
Cuvântul meu. Tu care mi-ai adus ruga
Reginei – într-o vreme de-ndoieli;
Căci am văzut ce n-ar putea să nege
Nici înțeleptul, nici un clovn sperjur; -
Și ție, prietene, Juan Perez,
Și ție China înapoi ți-o dau!

Suie-n amurg pe luciul mării valuri;
Sunt nevăzute valve ale mării, -
Șuvoaiele pătrund prin coridoare
Și lacom spre străfunduri se reped.
Din caravela soarelui lumina
Noi zori în Indii-n urma noastră duce…
De-abia găsit, imperiul ar pieri,
O clipă vasul de ni s-ar opri!

Genova-mi vine-n minte; adevărul
Acum știut, care m-a exilat,
Mai tare mă susține – până zorii
Vor limpezii hotaru-ntâi văzut,
- Pământul mare-al Hanului… Apoi
Credința, nu nechibzuita frică
Mă-mpinse-n val… Și respirând minunea
Văd primul palmier pe primul deal.

Și-am ancorat, „Marile Păsări Albe!”
Strigau. (Madre Maria, măcar una
Dintre corăbii, du-o înapoi;
Ferește-ne cu-albastrul tău veșmânt!)
Plutind în sticlă, alte mărturii
Le-am aruncat în vânt cu pânze strânse;
Alt uragan va cere alt zălog...
Căci între-aceste două lumi, o alta,

A apei, cruntă, va proba cuvântul;
Revolta iată năucește râsul.
Din inimi umbra somnul îl retează,
Și paloșul maur chiar mai departe
De carne, în cădere ar pătrunde.
Sub al furtunii bici și freamăt, iată
Suspinul tainic, și de-abia simțit
Frângând abisul, toarnă vânt în valuri;

Trec șiruri infinite; - apoi ochii,
Flămânzi se cască-n valurile negre,
Cresc și cuprind această semilună,
De soare, mărginită-n limbi de foc;
Par perle șopotind în mâini de Doge,
- Dar nu al giuvaerelor delir!
Din vest ia-i marea esticului țărm,
Fernando, însă milei te supune!
- De prazi belșugul, Isaia-apare
Pe țărm cu grea prezicere de foame!

***

În dinți de sare, ierburile groase
Lunecătoare, trag pământul – poate
La Saltes Bar mâine luna ne va duce –
Și-n Palos cel scăpat de-un lung război.
O rugă suie-nconjurând catargul;
Și ape negre prova o împing.

Tu care, despărțit, dormi pe-al Tău trup,
Ca-n ape calea nașterii și-a morții,
Și între ele cu iubire crudă
A omului parabolă sporești, -
Închizitor! Cuvânt de neștiut
Despre Mormântul Lănțuit și Rai;
Albastră arde pânza-n piscul mării,
Un adevăr supus însingurării.

Tu ce cu vâsla și catargul sus
Jertfești corăbii, în al cărui ochi
Dintâi înoată ale Gangelui
Scânteietoare seniorii – apari
În al furtunii foc sfințit – granatul
Din Teneriffe – un nor de flăcări mare,
Grăbind prin noapte drumul către Han;
Te Deum laudamus, rodirii tale!

Distanța amplă timpul o exploră,
Un ac în zare, nordul suspendat
Supus de gânduri – duce la credință,
Și ia din drum pericolul ascuns:
Voința ta în noaptea-aceea leagă
Saturn de Lună-n roată de safir,
Al mersului tău cerc scânteietor!
Elohim, ți-aud pasul sunător!

În cercuri sfinte brâiele cerești
Trimit corăbii-n luciul depărtat
Al undelor de grâu tăcut pe câmpuri;
Grâul cunoașterii; - pe fruntea ta
Acum sub glugă nemaităinuită
- Arde Coroana! sprijinite-n poli,
Pieziș cu pânze grele se-ntretaie
Meridiane depănându-ți vrerea –
Mereu alt țărm întrece iar dorința!
și-n suflet
noi regate
se-nfioară –
Te Deum laudamus
O, Tu, Mână de Foc.