Oare cunoști meleagul sălbatic unde toate
- Uscatul crâng și lunca - în soare înfloresc?
Și urii viclenia și lenea îi slujesc?
Și inimile-s pururi de patimi tulburate?
Și unde mai răsar în câte-un an
Minți reci și tari ca piatra
ce-n piscuri străjuiește,
Dar frântă li-i puterea de timpuriu alean,
Și-a binelui lumină curând îi hărăzește.
Acolo prea devreme devine viața grea
Și după desfătare mustrarea nu-ntârzie,
Acolo geme omul în lanțuri și robie!...
Prietene! Meleagul acel... e țara mea!

P.S. Ah, dacă mă-nțelegi cumva, să taci;
Îmi iartă-aceste-aluzii mult prea clare;
Minciuna adevăru-l înfășoare:
Cu toții sântem oameni! - Ce să-i faci?!...