Sub largul luminiș de seară,
pe lacul cu palori de ceară
zbura cocorul amețit;
cu pene lungi și tremurate,
vâslea nevolnic pe-nserate
scoțând un țipăt ascuțit.

Și soarele-i ardea pe rană,
topind din fiecare pană
o boabă caldă de rubin
iar lacul, copiind pe ape
bătăile de-aripă șchioape,
îi înmiia cumplitul chin.

Picau din gușa lui rozalbă
pe lacul vioriu de nalbă
însângerații fulgi de nea.
Zadarnic, nu-l puteau răspunde
și apa nu-i știa răspunde,
căci lacul neclintit... dormea.

Ultimul țipăt pe-nnoptate
rupea tăria-n jumătate
ca o lumină de stilet;
dar de sub putreda lui vâslă
creștea-ntunericul de pâslă
și-l gâtuia, - încet.