Cândva eram grozavul descriptor al Florii
de Măceș, Rosa Canina, Rozalia:

nu începeam bine să o descriu,
afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.

Vinerea trecută:
descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă
se face hârtie mototolită, cade sub masă;
descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie,
se duce dracului.

Pe masa de scris, roșu, alb, verde, măceșul.
Îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun.
Mărețul descriptor reîncepe descrierea.

Scriu: Floarea de Măceș...
Florile de măceș - scrum!

Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,
hotărăsc autodescrierea.