O fată trece lin pe lângă mare
privind al lunii sfărâmat ostrov.
- Prietenă, iertați-mă, îmi pare
că sunteți Pescărușul lui Cehov...

Ci, fata nu-mi răspunde. Se prea poate
că nu am întrebat-o deslușit.
Sau poate lună, mare, fată, toate
sunt doar un vis, sunt doar un vers, sunt doar un mit.

Mi s-a părut că briza pâlpâită
e foșnetul de jupă mătăsos,
că spumele care la țărm palpită
sunt mâna ei frumos lăsată-n jos.

Sau poate numai luna e de vină
care, plutind pe-al apelor tumult,
învie cu jucata ei lumină
icoana unei fete de demult.