XVIII.


Te-am regăsit, de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, Ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet, Profilul cunoscut
Mai lumina cu umbra lăsatelor pleoape.

Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,
Nepieritoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înalta strălucire ce-n lume nu încape.

Te-am regăsit aceea de ieri, de totdeauna.
Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească strună?

Și-acum, când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și-n albia lui cântă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.