De-atâta amar de vremi se sihăstrise
Că talpă îi prinsese rădăcină.
În iască putrezită barbă i se
Schimbase, lacrămile în rășină -

Atât de-adânc în munți că nu suise
Acolo gând de om să-i ducă vină
Că rugile le-a dat pe brazi și tise,
Că schitul l-a pierdut printr-o tulpină.

I-aduc în gheare veverițele hrană,
L-adapă norii; codrul îi e strană
De-odihnă, cerul larg: iconostasul.

Ceaslov de n-are, de-i lipsește clopot:
Îi cheamă la vecernii ape-n ropot.
Cu stele - buchii - tălmăcește ceasul.