" Calule, ce ai? Þi-i teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dîrz din coamă,
Frîul nu-l mai muști, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mîncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Și potcoave argintate
Și dîrlogi de ibrișin?"


Spune calul, trist și blînd:
"Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunînd,
Tropot, șuier de săgeată.
Și nechez căci pe cîmpie
Mult n-am să mai zburd semeț.


Și voios, plin de mîndrie
Că am frîu și scări de preț,
Hamurile în curînd
Mi le-or lua dușmanii toate
Și potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au sî-mi puie în spinare
Drept pocladă pielea ta."