Lăsați-mă singurătății mele.
Mi-albește capul, în vârtejul lumii,
Pe frunți de valuri stă cununa spumii,
De mult ce se frământă între ele.
De visuri inima pustie nu mi-i...
Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
Străbat albastre văi, plutind prin stele,
Pământul ducă-și droaia lui de m?mii!
Tihnit, ascult a gândului poveste,
Mă-nșel, și cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieții!
Tăceți s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereții,
Ș-asupră-mi anii grei și-aștern nămeții.