E o vâlcea în care domnește-un pârâiaș
Și-agață, nebunește, din iarbă și sulfină,
Fâșii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaș,
Stă soarele. Mustește vâlceaua de lumină.


Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă, doarme, cu ceafa cufundată
În frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta-nourată.


Cu tălpile în iriși, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
O, leagănă-l, Natură, căci are frigu-n oase!


Nu-l tulbură mireasma. Cu mâinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roșcate și hidoase.