Cântecul iacobinului maghiar
(Magyar jakobinus dala)

Biată, buimacă Ungarie,
Pe tine când te pipăim
Din degete țâșnește sânge –
Oare mai ești, noi mai trăim?

Mai putem spera ceva mai bun?
Ni-­e ochi și suflet chinuit:
Babel al popoarelor de robi,
Oare te vei trezi,­-n sfârșit?

De ce nu devin mii de dorinți
O năprasnică voință?
De­-i slav, maghiar ori vlah, bănatul
E-­n veci aceeași suferință.

De o mie de ani, ocară
Și­-amar ne-­au făcut rudenii.
De ce nu ne­-ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele ideii?

Un glas au Dunărea și Oltul,
Murmur șoptit, glas mortuar.
În patria lui Árpád1 e vai
De cine nu-­i domn ori tâlhar.

Când ne vom uni, în sfârșit?
Când vom fi-­n rostire temerari?
Noi, cei împilați și zdrobiți,
Uniți maghiari și ne­maghiari?

Cât mai fi­-va­-n tron ticăloșia,
Iar noi, cei mulți, lașă oștire?
Popor maghiar, cât vei mai fi
Pui de graur în colivie?

Ungarie de triști cerșetori,
Azi n­-avem pâine, nici credință.
Dar mâine toate le­-om avea,
De­-ndrăznim și-­avem voință.
___
1 Árpád – căpetenia triburilor maghiare (? – 907) sub a cărui conducere au migrat spre Câmpia Panoniei. A întemeiat dinastia arpadienilor (889? – 1301). Regii acestei dinastii (Géza, Ștefan cel Sfânt, Andrei I, Béla I, Ladislau I, Kálmán, Béla al IV-lea, Andrei al III-lea) au întărit regatul feudal.

Traducere de Kocsis Francisko