Mestecenii-n pădure glăsuiesc
Într-o limbă vesel-inocentă;
Cocorii cu tristețe obosesc
În zbor purtați,pe nimeni nu regretă.

Ce să regrete? Toți sunt călători -
Pleacă, se-ntorc, din nou casa își lasă.
Doar cânepa visează uneori
La cei plecați în depărtare-albastră.

Stau singur printre câmpurile goale,
Purtați de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor.
Sunt plin de gânduri vesele, domoale,
De nimic în trecut nu-mi este dor.

Nu-mi regret anii, irosiți zadarnic,
Nici chiar al liliacului parfum.
Foc roșu de scorușe arde-amarnic,
Pe nimeni nu-ncălzește nicidecum.

Nu se aprind scorușii ciucurați,
Îngălbenita iarbă nu dispare.
Cum frunze pierd copacii resemnați,
Așa eu pierd cuvintele-mi amare.

Și dacă timpul, lunecând ca vântul,
Strânge pe toți în bulgăr inutil...
Spuneți așa: mestecenii-au cuvântul,
Scuzându-se în graiul lor gentil.