Între orele 8 și 8 și 8, ordonanța mea pe timp de pace vine să mă trezească, aducându-mi pe o tavă gustarea de dimineață. Aceasta constă dintr-o fiertură de țurțuri de gheață dați pe răzătoare, scăzută bine și subțiată cu apă de la cafea.
Ordonanța mea pe timp de pace este un flăcău de fel din Baia-de-Aramă. În timpul războiului a fost ordonanța mea de război. Pe grumazul lui temeinic am sprijinit de nenumărate ori, țintind spre inamic, când patul puștii, când afetul tunului, când tubul bazucii, când crăcana mitralierii. În recunoașterea acestor multiple întrebuințări i-am zis Þeavă, și Þeavă i-a rămas.
Dar pe Þeavă nu-l încântă câtuși de puțin serviciul lui din timp de pace. Găsește înjositor faptul că eu, patronul lui, nu-i cer să care decât apă. "Mai beți, vă rog, și altceva", gâlgâie el, galvanizat, părându-i-se că ar înainta în categorie dacă i-ar fi îngăduit să transporte și alte lichide, mai puțin ordinare. Dar eu nu beau decât apă, și de aceea îi răspund, cu o liniște care îl scoate din sărite: "Păi bine, măi Þeavă, apa este doară baza oricărei băuturi, tu nu-nțelegi? Dacă n-ar exista apa n-ar exista nici șampania, nici cafeluța gingirlir și nici scrumbiile."
"Scrumbiile nu este băutură", comentează Þeavă, ca să nu se dea bătut, și se închide cu cheia în umblătoarea de sub scară, unde stă și trage apa, ca prostul, ceasuri întregi...