Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toți înecații nopții și-nalță în oglinzi
Ca-nape fața albă și iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.

Și iată-o și mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin ferești,
Sărută lung și ochii închiși și gura mică,
Și cea mai tăinuită iubire n-o ferești.

Dar părăsind orașul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepurește păduri, livezi, moșie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.